Şi dacă glasu-mi în noapte nu va mai striga,

Şi dacă glasu-mi în noapte nu va mai striga, 
Şi dacă stelele pe boltă nu vor mai apărea, 
Şi dacă cerul va închide porţile-i de fier, 
Şi dacă trupu-mi peste moloz va cădea... 
Şi-am să pier în mormanele de cadavre, 
Când îngerul negru mă va vedea-n paloare... 
Şi-am să plec, şi-am să te las, şi-ai să strigi, 
Şi numele-mi printre lacrimi cu cărbune-ai să-l scrii, 
Mă vei îngropa-n mii de petale de metal, 
În sicriul greu să-mi laşi venin letal...




Şi iar te văd grăbind s-ajungi la gara noastră... 
Şi iar te văd plângând la fiece fumurie fereastră... 
Şi iar te-aud povestind stelelor în nopţi târzii... 
Şi iar te-aud duios vorbind de departe cu îngerii... 
Să-nţeleg că-ţi lipsesc, că mă vrei din nou a ta? 
C-ai încercat, dar nu m-ai putut scoate din inima ta? 
Şi-am să vin, şi-am să te mai strâng în braţe-o dată, 
Şi-am să te sărut, şi-am să te iubesc viaţa mea toată...






























































Uită de ziua-n care ne-am cunoscut, 
Uită de clipele amare, când să râzi n-ai putut! 
Uită de sărutul furat ş-ascuns intr-un seif, 
Uită de-mbrăţişările din pădurea de arin! 
Uită cuvintele, ce promiteau imposibilul, 
Uită iubirea, ce mi-o promiteai mereu! 
Uită sufletul, ce pentru tine trăia, 
Uită lacrima, ce pentru tine cădea! 
Uită Soarele, ce ne încălzea, 
Uită Luna, ce ne urmărea! 
Uită mângâierea, ce doru-mi ascundea, 
Uită adevărul, ce pe tine te durea! 
Uită-mă pe mine, falsul tău înger, 
Ce zbura doar pentru tine către cer. 
Uită-mi ochii, ce în urma ta lacrimi aşezau, 
Uită-mi suspinele, când s-adorm nu reuşeam. 
Uită totul ce-ntre noi a fost, 
Uită şi pleacă! Să rămâi n-are rost!